„Nóci, Nóci, Nóci”- strigă o grămadă de copii spre Bordás Noémi Ágota. În calitate de antrenoare de baschet, îi îndreaptă pe eleviii școlii sportive spre jocul de minge cu dăruire, dererminare și multă, multă răbdare.
Cum și când ai început să joci baschet?
Am început să joc baschet relativ târziu, în clasa a 10-a. Doamna Váncsa Kati m-a descoperit când am terminat clasa a 9-a și jucam pe stadion. Am avut înălțimea potrivită, și m-a văzut ca o oportunitate. În anii mei de liceu am continuat să joc baschet, mai târziu am ajuns la Sibiu. Acolo am jucat un an în prima ligă și am mers și la facultate. Între timp, echipa de acolo s-a desființat și m-au chemat înapoi la Sfântu-Gheorghe. Din cauza unei ligamente rupte am făcut o pauză de un an. Între timp, m-am antrenat la un club privat, apoi m-am mutat în Austria. Timp de doi ani am locuit acolo, am jucat și am fost și antrenoare.
De ce te-ai mutat înapoi acasă?
În Austria, în ceea ce privește profesia, am avut experiențe pozitive și pe lângă joc am fost antrenoarea a două echipe de băieți. Pe lângă baschet am avut și alte locuri de muncă. Am lucrat la un bar, la o spălătorie și m-am întâlnit cu o mulțime de emigranți, întrebându-mă de ce s-au mutat. M-am gândit că motivul principal era să câștige bani, dar pe lângă acest lucru nu prea mai era timp pentru nimic altceva, de exemplu: distracțiea sau relaxarea. Am simțit că vreau să continui acasă, să fac ceva pentru copiii de acasă.
Cum te descurci acasă ca antrenoare la Clubul Sportiv?
Sunt antrenoare din 2008 și o fac timp de 11 ani fără întrerupere. De 5 ani lucrez la Școala Sportivă. Oricât de mult îmi place să lucrez și să trăiesc acasă, din păcate sistemul nu funcționează eficient. După nouă ani de formare continuă – 5 ani de formare în educație fizică și coaching, 3 ani la psihologie și 1 an la baschet – tot sunt considerată ca o forță de muncă necalificată. Acest lucru înseamnă că, în practică, nu pot să predau ca profesor calificat, și în fiecare an trebuia să-mi depun candidatura pentru jobul meu.
Eu cred că în educație sunt necesare schimbări sistemice, astfel încât nu hârtia, ci performanțele noastre să decidă cât valorăm.
Sunt aceste motive suficient de puternice pentru a renunța la copiii tăi?
Nu aș renunța la ei niciodată. Sunt foarte atașată de ei. Viața de antrenor este destul de centrată pe bărbați, care tratează situațiile diferit și depășesc mai ușor anumite probleme. Pentru mine, merge mai greu. Îmi place să lucrez cu copii, și nu depind de sistem. Lucrez ca psiholog, uneori într-un cocktail bar, multe lucruri mă interesează, dar meseria mea, misiunea mea este să le ajut.
Mulți jucători străini s-au alăturat echipei Sepsi SIC în ultimii ani. Cum vezi tu, poate educația și reîmprospătarea echipei să concureze cu cei din străinătate?
Am încredere că jucătorii noștri bine calificați se vor putea integra în timp în echipă. Pentru asta, au nevoie de un antrenor care investește energie suplimentară în dezvoltarea tinerilor. Există două tipuri de antrenori: unul care construiește o echipă de jucători foarte buni, și așa-numitul antrenor care îi pregătește pe cei din echipa lui și ulterior îi integrează lângă jucătorii străini. În orice caz, programul de educație pentru tineri funcționează bine. Lucrăm pentru a antrena sportivi profesioniști. În prezent sunt antrenoarea a două echipe, lucrez cu fete între 15-16 ani. Deși au ocazia să joace, totuși văd că au nevoie de o atenție mai intensă pentru a rămâne loiali și dedicați. Indeferent de acest lucru, încerc să le învăț pe copii că sportul, profesionist sau amator, ar trebui să fie o parte din viața lor, pentru că vor fi mai curajoși, mai încrezători și mai realiști. Cred că acest drum conduce la o viață mai fericită, indeferent dacă este în altă parte sau acasă la Sfântu-Gheorghe.
